Mereu m-am simțit acasă în timpul repetițiilor, spectacolelor și turneelor cu Ars Amatoria & Fiii coordonată de profesorul Ion Vartic; pentru „Englezește fără profesor” de Eugen Ionescu – varianta în limba română a piesei „Cântăreața cheală” în care Lucian Ștefănescu îl juca pe Domnul Smith, eu pe Doamna Smith, Ioan Gyuri Pascu pe Domnul Martin și Adelina Groșan pe Doamna Martin – am repetat 6 luni de zile, aproape seară de seară; și, deși, uneori, repetițiile, care aveau loc pe scena îngustă din Sala Mihai Eminescu de la Facultatea de Litere din Cluj, se încheiau spre miezul nopții, nu simțeam oboseală, dimpotrivă doream ca ele să nu se mai sfârșească; a fost un timp în care respiram acel aer al libertății pe care numai adevăratul proces creativ îl poate genera; ne-am bucurat de aplauze frenetice la scenă deschisă, de spectatori care se îmbulzeau în sălile de spectacol, ne-am bucurat de entuziasmul spectatorilor dornici, la rândul lor, să guste împreună cu noi senzația libertății nepătate de negrul unui regim opresiv; în acei ani, era trasată cu foarte multă precizie granița dintre realitatea ficțională a scenei și realitatea ca atare și astfel, munca în realitatea ficțională era un dar, o bucurie, care ne ajuta să rezistăm, să luptăm; pe atunci, noi iubeam cărțile și teatrul, aveam respect pentru cuvânt și forța acestuia, și eram convinși că un actor niciodată nu va putea fi, cu adevărat, actor dacă nu citește, dacă nu își cultivă inteligența; nu mi-am schimbat crezul de-a lungul timpului, deși realitatea a ajuns să îl nege cu o vehemență oarbă;
Drum bun, Lucian, îmi voi aminti mereu cum în timp ce repetam, ne tachinam, eu îți ziceam, printre dinți, „taci, tu!”, iar tu, râzând cu o poftă grozavă, îmi răspundeai, „da’ taci tu!”
Diana Cozma 